Despre vaccinuri şi sminteli creştine sau ştiinţifice


Vaccinurile sunt victimele propriului lor succes. Se ştie că, pentru a salva o viaţă cu ajutorul unui vaccin, este nevoie să vaccinezi un număr variabil de oameni care de obicei este de ordinul zecilor sau sutelor, în funcţie de cât de frecventă este boala în populaţie. Cu alte cuvinte, vaccinarea are un randament de salvare a vieţilor destul de scăzut, undeva sub 10%, ca e altfel majoritatea proceselor naturale. De exemplu fotosinteza, atât de folositoare şi admirată, are un randament de sub 2% (de convertire a energiei luminii solare în energie biochimică de sinteză substanţe nutritive).

Să explic mai detaliat. Ştim că o anumită boală, potenţial letală sau cu potenţial de lăsa sechele de sănătate foarte grave, are o anumită incidenţă, adică, la un moment dat (într-o lună sau într-un), 1 din 100 sau 1000 de oameni din populaţie vor face această boală. Din acesştia numai un anumit procent va muri sau va rămâne cu sechele grave.  Pentru că nu ştim cine anume din cei 1000 de oameni vor face la un moment dat boala, cu atât mai puţin nu ştim exact cine va muri datorită acestei boli (dar avem o idee despre grupele de risc, şi anume copiii uneori, sau bătrânii alteori, sau embrionii din uterul mamelor alteori, ca în rubeolă) trebuie să vaccinăm toate cele 1000 de persoane, ca să putem sava câteva vieţi. Ca să salvăm însă 100 sau 1000 de vieţi trebuie uneori să vaccinăm un număr foarte mare de oameni, deseori de ordinul milioanele. Se ştie că vaccinurile au reacţii adeverse diverse (ca orice lucru pe lumea asta, cu 2 tăişuri). Reacţiile adverse uşoare sunt mai frecvente (1 la 10 sau 1 la 100 sa 1 la 1000 de oameni). Reacţiile adverse moderate, fără potenţial letal sunt poate de ordinul 1 la 10 000 de oameni vaccinaţi. Iar reacţiile adverse severe, potenţial letale sunt de obicei mai rare de 1 la 100 000 de persoane, chiar 1 la 1 000 000. Medicii încearcă pe cât posibil să identifice, printr-o anamneză amănunţită, acele persoane care au risc să dezvolte o reacţie adversă severă, potenţial letală. Şi totuşi, pentru că trebuie vaccinate milioane de persoane pentru a salva câteva sute de mii aflate la risc, vor ieşi la suprafaţă câteva cazuri de reacţii adverse foarte severe, chiar letale. De aceea am spus la început că vaccinurile sunt victimele propriului lor succes, fiin aplicate la scare foarte largi pot ieşi la suprafaţă efectele lor adverse cele mai rare, care sunt şi cele mai grave deseori, chiar letale.

Acelaşi lucru se poate întâmpla însă în orice altă profesie, sau vocaţie, inclusiv cea a preoţiei. Este cert faptul că, din miile sau sutele de suflete cărora te străduieşti să le aduci pe calea hristică, poate vei salva câteva zeci, restul se vor pierde poate pe alte căi necurate, poate chiar vor muri în păcat sau mare păcat. Asta nu trebuie însă să descurajeze, sau oprească preoţii să propăvăduiască în continuare.

Se mai vorbeşte şi de faptul că, sistemul imunitar al omului este obişnuit să contracareze microbii pătrunşi în organism în primul rând pe cale digestivă, în jurul tubului digestiv fiind concetrat 75% din resursele sistemului imunitar, insluvic pentu că în colon (intestinul gros al omului) sunt mai multe bacterii decât sunt celule în întregul organism luat per ansamblu.  Există şi câteva vaccinuri orale, dar majoritatea sunt administrate intramuscular. De aceea s-ar putea spune că e ceva nenatural să introduci forţat pe căi nefireşti fragmente de microbi străini în organismul uman. Totuşi, dacă ar fi să fac o analogie cu faptele rele pe care Dumnezeu le îngăduie pe pământ cu un anumit rost (inclusiv vaccinurile) cum ar fi: traumele copilăriei, orori de nedescris întâmplate desori  celor mai nepregătite sau nevinovate fiinţe, cu scopul de a le salva, acelaşi argument îl pot folosi şi medicii ca să justifice dorinţa de a salva cât mai multe vieţi.

Există într-adevăr atât în tagma preoţilor cât şi în tagma medicilor persoane care, prin faptele lor, îi pot sminti pe cei din afara tagmei lor, care, pe loc, pot gândi că toţi preoţii sau toţi medici sunt imorali. Totuşi, niciodată nu trebuie generalizat, şi ar trebui să reţinem că, atâta timp cât va rămâne chiar şi un singur perot curat şi un singur medic curat, nu avem dreptul să generalizăm răul, ci dimpotrivă să căutăm puţinul bine care a mai rămas (aşa cum căutăm aurul într-o mare de noroi) cu scopul de a-l descoperi şi de a-l cultiva spre a-l înmulţi. E valabil şi cu medicamentele în general şi cu vaccinurile în particular.  Deseori, aşa cum s-a consemnat în vieţile sfinţilor făcători de minuni, sfinţii lucrează prin medici, în anumite cazuri, după mărturi, ei însuşi făgăduind că vor ţine mâna chirurgului în timpul unor operaţii grele. Există însă o mare categorie de medici care nu lucrează cu bisturiul, ci cu medicamentele, inclusiv cu vaccinurile. Ar fi absurd să credem că Dumnezeu nu lucrează tot timpul şi prin aceşti medici, mai ales dacă aceştia se străduie să vindece cât mai mulţi oameni, cu inima cât mai curată. S-ar putea argumenta faptul că Sfintele Taine ar putea să vindece orice boală, oricât de grea, şi că nu ar mai trebui să apelăm de loc la medici sau la medicamente, sau la vaccinuri. Totuşi există multe mărturii ale credincioşilor, care deşi s-au rugat şi au urmat toate canonanele bisericii, au fost trimişi la medici, prin viziuni onirice în care li s-au arătat sfinţi lor sau apropiaţilor. Sunt convins că Dumnezeu ar fi putut să îi vindece şi fără medic, dar, poate Dumnezeu a vrut să-l pună la încercare pe un medic sau pe altul, tot cu un scop sfânt, iar asta este o ipoteză care nu poate fi niciodată exclusă cu desăvârşire.

Un argument ar mai fi şi acela că este un şoc psihologic foarte mare, chiar dacă se întâmplă rarisim, acela de a lua un om sănătos, a-l vaccina şi în final acela să moară. După toate aparenţele pare o crimă, chiar dacă sistemul medical a vrut să îi facă un bine acelui om. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în sfera religioasă. Chiar şi un lucru sfânt poate avea 2 tăişuri, atunci când implică o colaborare sufletească din partea unui om păcătos. Chiar şi dacă Hristos însuşi se arată unui om oarecare, păcătos sau nu, acel om poate ajunge (chiar dacă probabilitatea este uneori foarte mică) se poate sminti, poate înnebuni sau se poate îmbolnăvi de „mândrie”. Au fost şi astfeld e cazuri consemnate în istoria bisericii. E un exemplu extrem dar care mă ajută să insinuez mai multe alte fapte, de un rău mai mic, dar existent.

Greşeala şi păcatul  sistemului medical este că nu trimite mai des oamenii la preot, că nu se interesează decât sporadic  de fundalul psihologic peste care a apărut boala. Pe de altă parte există foarte multe boli banale (majoritatea bolilor sunt totuşi uşoare, unele trec de la sine) şi e clar că nu este practic să trimiţi omul la biserică după un banal guturai. Dar eşti răspunzător ca medic de faptul că nu ai instruit pacientul privind măsuri de igienă şi profilaxie a bolii respective. Dar poate, ca medic, nu vei fi condmnant că te-ai grăbit, în condiţiile în care, fiind la camera de gardă mai aveai 30 de pacienţi la uşă, care cu egoismul lor justificat prin boli grave sau nu, te presau să scurtezi consultaţia, Pe de altă parte, faptul că acea familie a bolnavului nu a asimilat de la şcoală, de la medicul de familie sau prin efort cultural propriu anumite noţiuni de bază ale îngrijirii bolnavului sau ale îngrijirii omului sănătos, este vina a ei, dar şi a sistemului medical, educaţional. În concluzie, toşi greşim. Dumnezeu vrea însă de la noi un singur lucru: să ne apropiem unii de alţii, să căutăm să ne înţelegem cât mai bine profesiile reciproc, să facem eforturi de iubire unii către ceilalţi, eforturi de apropiere şi iertare. Vorba părintelui Arsenie Papacioc: „Dai voinţă, iei putere”. Dumnezeu, văzând eforturile noastre de apropiere, de iubire, de iertare, ne va da harul de a elimina toate faptele rele atât din experienţa medicilor cât şi cea a preoţilor.

Atâta timp cât dintre toţi enoriaşii, unul singur mai rămâne curat, iar dintre toţi preoţii unul singur mai rămâne sfânt există premiza ca circuitul divin: Treime-Biserică-Om să se închidă şi planurile divine cu omul să continue pe pământ. Dumnezeu ne-a mai lăsat însă o garanţie anume aceea că harul divin poate trece către un om aflat în mare nevoie, chiar şi prin vasul unui preot cu fapte imorale. Dumnezeu ne garantează că în fiecare profesie rămâbne întotdeauna cel puţin un om de mare curăţenie sufletească şi mare har. Să fim convinşi că Dumnezeu are grijă să acţioneze prin harul Lui, prin oameni aleşi, chiar şi în locurile unde Sfânta Evanghelie nu a pătruns încă sau nu a fost asimilată de ajuns din cauza condiţiilor vitrege sau a timpului încă scurt de când a pătruns în acele spaţii geografice, culturale sau sociale.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s